Într-un sătuc îndepărtat, locuia o fetiță pe nume Adelina. Avea părul ca aripile corbului și ochii luminoși ca stelele nopții. Deși era mică, avea o inimă mare, plină de curaj și visuri.
Cel mai bun prieten al ei era un iepuraș alb numit Norocel. El nu era un iepuraș obișnuit; de fiecare dată când Adelina avea nevoie de un semn bun sau de puțin noroc, Norocel era acolo, gata să ajute. Cei doi erau de nedespărțit.
Într-o zi, în timp ce Adelina și Norocel se jucau în livada de lângă casă, au găsit o carte veche și prăfuită. Era un atlas al lumii magice. Cu curiozitatea specifică vârstei, au început să răsfoiască paginile și au descoperit o hartă ce ducea la „Lacul Viselelor”.
Amândoi, plini de entuziasm, au decis să pornescă într-o aventură către acest lac misterios. Pe drum, au întâlnit multe obstacole: un pod suspendat peste un prăpastie adâncă, un labirint din plante înalte și un munte înzăpezit. Cu fiecare obstacol pe care l-au depășit, legătura dintre ei devenea mai puternică, iar curajul și încrederea lor crescuseră.
Ajungând la Lacul Viselelor, au văzut că apa strălucea în nuanțe de albastru și violet, reflectând mii de stele. Și-au dat seama că acest lac avea puterea de a îndeplini orice dorință. Înainte de a face o dorință, Adelina a privit-o pe Norocel și a zâmbit: „Știi, am realizat că nu am nevoie de un lac pentru a-mi îndeplini visele. Am nevoie doar de prietenii adevărați și de curajul de a urma ceea ce îmi dictează inima.”
Norocel a sărit vesel în jurul ei, iar Adelina a râs. În acea clipă, au înțeles că adevărata magie nu se găsește în locuri sau obiecte, ci în prietenie și în iubirea pe care o purtăm în inimile noastre.
De atunci, ori de câte ori Adelina privea cerul înstelat, își amintea de aventura lor și zâmbea, mulțumindu-i destinului pentru prietenul ei norocos, Norocel.